Sigur că a spune sau chiar a gândi că economia ar putea să nu crească decenii de-a rândul sau că susținerea acestei creșteri ar putea să nu fie printre dezideratele politice primordiale ale publicului cu drept de vot sau chiar că acest public s-ar putea să nu aibă reprezentativitatea democratică actuală și pe viitor, sună de-a dreptul a erezie. Și totuși: (1) dacă lărgim perspectiva istorică dincolo de Revoluția Industrială, observăm că tendința de creștere a economiei nu mai e atât de evidentă (vezi porțiunea 1500-1850 din Graficul 2); (2) dacă ținem cont de inegalitatea și de polarizarea tot mai profundă, respectiv de tendințele autocratice și autarhice din politica celei dintâi democrații a lumii occidentale și a celei mai mari economii a lumii, domnia democrației și întâietatea obiectivului de creștere economică (spre deosebire, de exemplu, de unul de redistribuire a averii și a veniturilor existente) parcă nu mai par 100% garantate; (3) dacă includem în discuție și potențialul disruptiv al unei eventuale evoluții a Inteligenței Artificiale Generale, realitatea viitoare și presupunerile care i se aplică s-ar putea să fie la fel de imprevizibile precum ar fi fost evoluția umanității pentru chiar cel mai inteligent om de dinaintea Revoluției Industriale.

Grafic 2: Evoluția estimată a PIB-ului global 

Haideți să dăm și un al doilea exemplu, legat mai strict de evoluția pieței financiare. Una dintre presupunerile tuturor modelelor clasice care analizează fenomenul acesteia este aceea a eficienței piețelor, respectiv convergența prețurilor activelor financiare către fundamentele lor economice, în forma sa slabă, respectiv înglobarea de către acestea a tuturor informațiilor relevante pentru acele active, în forma sa mai puternică. Ipoteza piețelor eficiente se bazează însă pe ideea că în piață acționează o serie întreagă de actori activi care reacționează rapid la noile informații apărute, încercând să fie primii care o fac pentru a câștiga un avantaj competitiv față de cei care recunosc valoarea noilor informații doar mai târziu. Acest arbitraj informațional face ca piața să se miște repede în direcția sugerată de noile informații și să își calibreze magnitutinea acelor mișcări în funcție de evaluările raționale ale investitorilor activi. Ați observat probabil că s-a mai strecurat o presupunere acolo, aceea că investitorii sunt în marea lor majoritate raționali. Această presupunere e deja în mod notoriu demontată de un bagaj amplu de evidențe din domeniul economiei comportamentale (a se vedea și episodul din podcastul nostru postat în luna aprilie pe canalul de YouTube al Erste Asset Management România). În ciuda acestor dovezi însă, în rândul specialiștilor din domeniul investițiilor financiare există o credință larg împărtășită că, în timp, lucrurile – și, deci, și prețurile activelor financiare – tind să se așeze pe făgașul rațiunii, respectiv că aceste prețuri tind de-a lungul timpului să conveargă către valoarea lor fundamentală sau intrinsecă. Și totuși... această credință se bazează pe aceeași idee enunțată mai sus, cea a existenței unei mase critice de investitori „fundamentali” (fundamental value investors) care ajung să dea pieței imboldul necesar acelei convergențe prin tranzacțiile colective pe care le operează în piață. Această ipoteză vine însă serios challenge-uită în contextul actual în care prezența investitorilor individuali neprofesionali (cunoscuți în industrie sub termenul generic de investitori retail) devine din ce în ce mai pregnantă la nivel global (și recent și în România), atât prin tranzacționarea directă a acestora în piață, cât mai ales prin investițiile lor în așa-numitele vehicule sau fonduri pasive de investiții (fonduri de indici sau ETF-uri care replică un indice bursier). Cum implicarea acestora ține cont doar parțial – în primul caz – și deloc – în cel de-al doilea caz – de fundamentele companiilor în care se investește, ipoteza convergenței prețurilor la fundamente devine mai incertă. Mai mult, au apărut și studii¹ care anticipează că pe măsură ce proporția în piață a acestor investitori pasivi crește peste un anumit prag (modelat la circa 65% într-un astfel de studiu2), volatilitatea prețurilor acțiunilor ar putea crește abrupt fără ca această creștere să fie motivată de evoluția fundamentelor economice. Ținând cont că proporția investițiilor în vehicule pasive de investiții este estimată la peste 50% din totalitatea deținerilor în fonduri de investiții ale publicului american³, spre exemplu, atingerea pragului de instabilitate citat ar putea surveni în viitorul nu prea îndepărtat, șubrezind și mai mult ipoteza raționalității și fundamentării prețurilor.    

Putem sări pe scurt și la un treilea exemplu de principiu care se bazează, de fapt, pe o presupunere, respectiv acela al diversificării. Aici nu e vorba că principiul diversificării nu ar fi unul solid, cât mai degrabă că aplicarea lui se bazează pe ipoteza stabilității și predictibilității corelațiilor dintre prețurile activelor financiare, stabilitate care nu e asigurată, mai ales în contextul schimbărilor tehnologice și geopolitice rapide pe care le trăim. Mai pe românește: în principiu, e bine să îți împarți ouăle în mai multe coșuri, doar să știi că toate coșurile merg în direcția pe care ți-o dorești, ori adesea nici măcar nu știm direcția în care o iau, darămite să o putem controla. Mai concret, în mod tradițional, eram obișnuiți cu ideea că prețurile acțiunilor și obligațiunilor evoluau în sens diferit în funcție de perspectiva economică: accelerare (acțiuni în sus, obligațiuni în jos), respectiv încetinire (acțiuni în jos, obligațiuni în sus). De asemenea, cotația aurului, cunoscut de investitori drept activul chintesențial de refugiu, era adesea invers corelată cu cea a acțiunilor, aurul tinzând să se aprecieze în perioadele de aversiune față de risc, atunci când acțiunile tindeau să se deprecieze. Aceste tipare de evoluție presupuneau însă că economia este direcționată de fluctuații ale cererii (venituri, dobânzi, politică fiscală etc.) și că principala variabilă economică este volumul activității, adică PIB-ul real, inflația nejucând un rol major în deciziile investiționale. Acesta a fost probabil cazul celor 3 decenii de inflație scăzută în țările occidentale dintre anii 1990 și 2020, însă în ultima perioadă lucrurile par să se fi schimbat, căci economia globală s-a aflat destul de frecvent sub impactul așa-numitelor șocuri de ofertă (costuri cu materiile prime, energie, blocaje ale lanțurilor de producție și aprovizionare ca urmare a războaielor etc.), care au făcut ca inflația să-și arate colții și să destabilizeze relațiile consacrate dintre prețurile principalelor clase de active. În aceste condiții, stabilitatea portofoliilor investitorilor e mai greu de menținut, căci șocurile par să afecteze în aceeași manieră acțiunile, obligațiunile și, mai recent, și aurul (vezi și evoluțiile din urma declanșării noului război din Golful Persic în Graficul 3).

Grafic 3: Evoluția procentuală de la izbucnirea războiului din Iran a indicelui global de acțiuni (MSCI), alături de indicele titlurilor de stat americane (BofA) și a cotației în USD a aurului