Motivele relativei reziliențe a piețelor merită explorate, chiar cu riscul de a cădea în capcana unei retorici speculative, căci la sfârșitul acestui exercițiu sper să ne elucidăm împreună dacă nu cumva am descoperit secretul optimismului incurabil, care ne va face pe toți la fel de fericiți și indestructibili ca personajele de desene animate. Ca să ne menținem într-un registru pozitiv, o să listez drept primă explicație posibilă ideea învățării din greșelile trecutului. Astfel, criza energetică din 2022 asociată războiului din Ucraina, dar și șocul tarifelor vamale majorate semnificativ în luna aprilie a anului trecut, ca și incertitudinea politică din România asociată rundelor repetate de alegeri prezidențiale din 2024-2025, sunt suficient de recente încât să putem presupune că au rămas proaspete în memoria investitorilor și antreprenorilor. Mai precis, faptul că piețele financiare și, în primele exemple, economia globală, au reușit să depășească acele vremuri turbulente, reluându-și tendința de creștere cu o îndârjire parcă și mai puternică, ar fi putut reprezenta o inspirație pentru atitudinea din prezent a investitorilor, mai ales că, privind în urmă, acele momente de cumpănă s-ar fi putut dovedi de fapt niște momente excelente de a investi. Ați putea spune că aceasta e o explicație destul de romanțată și poate ușor neplauzibilă, dar credeți-mă, văd cu ochii mei și aud cu urechile mele de multe ori o versiune de acest gen din partea unor investitori care au căpătat experiența volatilității în ultimii ani, astfel încât azi sunt suficient de hârșâiți încât să recunoască diverse șocuri economice, politice sau de altă natură nu doar ca pe un motiv de panică, ci câteodată chiar ca pe o oportunitate de a adăuga portofoliului lor pe termen lung activele lor preferate la prețuri mai atractive.

Această explicație e de fapt legată și de o altă teorie, mai puțin romanțată, dar tot optimistă, și anume aceea a adaptabilității așteptărilor umane și a finitudinii duratei atenției pe care o putem acorda unui subiect. Ca oameni, cu toții avem acea capacitate ca, după o reacție instinctivă inițială de tip fight/ flight/ freeze (trad. luptă/ fugi/ încremenește) la o situație nouă și periculoasă, să începem să ne adaptăm inclusiv cognitiv, raționalizând și explicându-ne lucrurile în așa fel încât să ne fie mai ușor să gestionăm stresul asociat situației. Odată ce am reușit să ne creăm povestea specifică derivată din mai generalul „nici dracul nu e atât de negru”¹ și mai acumulăm, pe deasupra, și dovezi că „nu e de fapt ăsta sfârșitul lumii”, atenția noastră acordată subiectului începe să se erodeze, până ce devine aproape business as usual (trad. obișnuință) să trăim în jurul nostru, spre exemplu, și cu o pandemie, și cu un război la graniță, și cu prețuri mai ridicate la benzină, la energie, și, de fapt, la orice altceva. Nu ne place, desigur, și sămânța frustrării probabil că își sapă locul în sufletele noastre (pentru a se manifesta printr-o atitudine rebelă, de exemplu, la primele alegeri în care avem un cuvânt de spus), dar la sfârșitul zilei avem puterea de a merge mai departe și de a călca chiar și “peste morminte”. Nu degeaba noi, românii, am rezonat cu vorbele poetului național: „Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate”.

Haideți totuși să explorăm mai departe, pe lângă variantele mai romantic-optimiste, și cel puțin două variante să le zicem realist-obiective. Prima ar fi aceea a naturii șocurilor și a contextului acestora. Dacă vorbim de primăvara anului 2026 versus cea a anului 2022, spre exemplu, respectiv războiul din Orientul Mijlociu versus cel din Ucraina, cu toate că experții în piața energiei ar spune că magnitudinea șocului actual asupra prețului și cantităților de produse energetice afectate este mult mai însemnată față de cel de acum 4 ani, impactul întreruperii fluxului de petrol, gaze și o serie de alte materii prime din Rusia și Ucraina a fost mult mai semnificativ din perspectiva diversității materiilor prime afectate și, poate si mai important, a prins lumea nepregătită, respectiv într-o perioada în care penuria post-pandemie de mărfuri și de alte produse manufacturate descătușase deja flagelul inflației. În mod crucial, accelerarea inflației a prins atunci și băncile centrale în ofsaid, acestea fiind nevoite să urce rapid dobânzile, adăugând o notă dramatică suplimentară teatrului evenimentelor din piețe. În cazul României, putem compara actuala criză guvernamentală și cu ceea ce s-a întâmplat anul trecut în pragul alegerilor prezidențiale ce ar fi putut avea un rezultat disruptiv, observând, de asemenea, că suntem în fața unui context mai puțin încărcat în prezent față de cel din trecut, în primul rând pentru că punctul de pornire e mai puțin vulnerabil astăzi (cu un deficit bugetar pe 12 luni estimat la 6,7% din PIB), față de acum 1 an (când aceeași estimare era aproape de 9% din PIB). În al doilea rând, în urma unei istorii presărate și cu „președinți-jucători”, există probabil o percepție publică cum că președintele țării ar avea un rol important în modelarea unei majorități guvernamentale și orientarea europeană/ non-europeană a politicilor aplicate de guvernanți, ceea ce face ca alegerile prezidențiale să cântărească mai mult decât o redesenare politică a unui guvern.

A doua variantă realist-obiectivă este legată de persistența percepută a șocurilor din trecut versus caracterul perceput ca fiind tranzitoriu al șocurilor actuale. Războiul din Ucraina a fost perceput și s-a și dovedit a fi un eveniment cu desfășurare și implicații durabile, în vreme ce așteptarea cvasi-unanimă (cu excepții notabile ale unor experți precum profesorul Robert Pape²) privind războiul contra Iranului este ca va avea o durată finită și chiar scurtă, percepție sugerată de altfel chiar de cel care a declanșat aceasta „excursie”. De altfel, Președintele Trump și-a obișnuit deja urmăritorii cu Blitzkrieg-uri, respectiv cu un ritual de inițiere-escaladare-dezescaladare rapidă a unor conflicte variate și destul de frecvente deja din chiar primul său an al noului mandat prezidențial. În cazul României, dacă e să comparăm din nou rezultatele unui scrutin prezidențial al cărui câștigător capătă un mandat de 5 ani, cu o potențială răsturnare a unui guvern (a cărui durată medie de viață a fost de sub 1 an din 2015 încoace³), înțelegem și mai bine că riscul de anul trecut a fost perceput ca fiind unul cu implicații mai persistente și, drept urmare, impactul asupra primei de risc a activelor românești a fost unul mai substanțial.

Pentru situația economiei globale afectate de conflictul din Golful Persic ar mai fi și o a treia variantă realist-obiectivă, legată tot de învățămintele trase în urma crizei energetice din 2022, dar și a blocajelor din timpul și din urma pandemiei, învățăminte trase de data aceasta nu de publicul investitor în sensul său larg (pe care l-am putea eventual suspecta de naivitate), ci de oamenii de afaceri ale căror business-uri depind de capacitatea lor de adaptare la mediul economic și (geo)politic extern. După acele perioade dificile, aceștia probabil că au învățat și și-au însușit nevoia de a-și diversifica sursele de aprovizionare și partenerii de afaceri și de a-și crea rezerve mai ample pentru a preîntâmpina noi situații de blocaje prelungite. Astfel, blocarea Strâmtorii Ormuz a găsit lumea într-o situație mai benignă decât declanșarea războiului din Ucraina. La fel, e puțin probabil ca dependența de o singura sursă de energie și dintr-o singură regiune geografică să fie o greșeală pe care multe țări să o fi repetat, securitatea energetică fiind pe agenda multor guverne, agendă ce include de câțiva ani buni subiecte precum onshoring-ul, friend-shoringul sau diversificarea lanțurilor de aprovizionare.

Am explorat câteva posibile explicații ale rezilienței relative a performanțelor piețelor financiare globale și locale aflate sub impactul unor noi șocuri cu potențial destabilizator pentru simplul motiv că identificarea explicației sau explicațiilor corecte implică și anumite așteptări cu privire la ce va urma. Voi începe cu scenariul de viitor pe care nu l-am amintit, dar pe care nu-l putem ignora, și anume acela al ignoranței însăși: se prea poate ca reziliența amintită să nu fie altceva decât felul nostru de a ne amăgi că până la urmă totul va fi bine, crezând până la orbire că avem de-a face cu un teatru ieftin și fără de substanță și impact economic major. Nu ne poate învinovăți nimeni de o asemenea abordare, mai ales după saga războiului comercial deschis de SUA cu mai toată lumea anul trecut, dar care s-a dovedit a fi mai mult zgomot decât cutremur. E prea posibil, însă, ca de data aceasta impactul economic al evenimentelor geopolitice din Golful Persic să fie inevitabil și mult mai greu reversibil, iar, odată cu realizarea inevitabilității lui și ireversibilității lui pe termen scurt, să fim nevoiți să coborâm cu picioarele și cu sentimentul de risc pe pământ. E un scenariu posibil, dar puțin prea cinic pentru gustul și credința mea în raționalitate și piețe eficiente. Aceeași credință mă împiedică să cred cu prea mare tărie și generalitate și în varianta „romanțată”, respectiv că piața va putea trece ușor peste niște consecințe economice reale, dacă acestea se vor dovedi semnificative în timp. Explicațiile legate de natura, de contextul și persistența percepută a șocurilor geopolitice mi se par în schimb a avea un grad mai ridicat de plauzibilitate, însă dacă ar fi așa, consecința ar fi că o prelungire a situației nefaste ar putea încă să ducă la o deteriorare mai amplă a economiei, a apetitului de risc al investitorilor și, drept urmare, a cotațiilor de preț ale activelor financiare. Astfel, persistența blocajului din Strâmtoarea Ormuz și, eventual, escaladarea conflictului prin afectarea mai permanentă a infrastructurii de producție a produselor petroliere din regiune ar putea crea încă premisele unei recesiuni economice globale și ale unei corecții mai ample a piețelor. Într-o măsură similară, în cazul României, transformarea actualei crize a coaliției guvernamentale într-o criză de guvernare, adică în incapacitatea de a crea un guvern care să poată trece legislație și bugete, respectiv deraierea sau întârzierea masivă a programului de ajustare bugetară, pot determina încă consecințe și mai grave pentru economia României și pentru piețele financiare locale.

Lucrurile sunt actualmente în desfășurare și în Golf, și la București, și s-ar putea să nu avem o rezoluție atât de rapidă precum ne-am dori-o ca investitori. Spre deosebire de literatură, teatru, filme și desene animate, în lumea serioasă a finanțelor, suspansul nu e o caracteristică apreciată de majoritatea publicului spectator. Dimpotrivă, gravitația instabilității geopolitice poate trage în jos performanța economiei, rezultatele financiare ale agenților economici, viabilitatea bugetelor și chiar și psihicul oamenilor, indiferent cât de rezilienți s-au dovedit aceștia în primă fază. Prelungirea unor conflicte regionale precum cel din Iran, dar și cel din Ucraina, reprezintă un risc pe care istoricul Odd Arne Westad îl asocia unui butoi de pulbere care în 1914 a generat o conflagrație mondială. În România, prelungirea instabilității politice reprezintă un risc și din perspectivă sistemică, mai ales în contextul unei încrederi extrem de scăzute a populației în politicieni la modul general, care amenință din umbră contractul social dintre stat și cetățeni. Așa că dincolo de joaca de-a șoarecele și pisica și de entertainmentul schimburilor de mesaje dure și adesea savuroase dintre actorii teatrului geopolitic actual, trebuie să fim pregătiți pentru multiple scenarii extrem de serioase. Diversificarea, așa plicticoasă și ternă cum apare ea multora, e de fapt sfatul care se potrivește cel mai bine unei situații volatile precum cea din prezent. Ca investitori, câștigurile pe termen scurt și „distracția” asociată procesului speculativ sunt cele care atrag cel mai mult, dar poveștile succesului adevărat și durabil au întotdeauna capacitatea de supraviețuire drept ingredientul principal, iar diversificarea portofoliilor e piatra de temelie a acestei capacități.

¹ În cazul de față al crizei din Orientul Mijlociu, câteva narațiuni optimiste care au circulat în spațiul public și s-au „prins” în mentalul colectiv și care ar putea fi încadrate drept astfel de mecanisme de adaptare a poveștii includ: (1) ideea că, în fapt, blocajele din Strâmtoarea Ormuz nu sunt atât de relevante pentru oferta globală de produse petroliere, pentru că: a) au început deja să fie folosite rute alternative pentru exporturile de țiței și produse derivate de către țările din Golf; b) de fapt, se transportă prin strâmtoare mai mult decât știm oficial pentru că sunt vase petroliere care trec cu GPS-urile oprite sau au acorduri confidențiale de liberă trecere cu Iranul; c) rezervele existente sunt suficiente pentru a acoperi mare parte din decalajul de producție și transport din Goldul Persic. (2) Ideea că Președintele Trump va renunța rapid, după ce presiunea piețelor și a opiniei publice ajunge la un apogeu, ceea ce a și dat naștere sintagmei cu acronimul de TACO de la Trump Always Chickens Out.

² Ale cărui comentarii pot fi regăsite pe Substack-ul ”Escalation Trap”.

³ A se vedea și articolul de aici.