Autor: Horia Braun Erdei, CEO Erste Asset Management

„Trecutul nu e trecut în Orientul Mijlociu”, spunea un istoric¹, adăugând că acest lucru e „cel mai mare obstacol în fața păcii și stabilității din Orientul Mijlociu”. Dacă dăm crezare acestor cuvinte, vom înțelege probabil de ce noul conflict armat izbucnit în această regiune dă semnale că va fi unul mai complicat și mai prelungit decât ar fi crezut unii și decât ne-am fi dorit probabil cu toții. Și asta pentru că una e să negociezi și chiar să te războiești cu un actor pur rațional, care recunoaște și respectă raporturile de putere economică și militară, dar e altceva să te lupți cu trecutul adesea sângeros întipărit în memoria colectivă a unei întregi națiuni, care pe deasupra se suprapune în mare măsură și unui întreg curent religios². Pentru economiști și pentru investitori problema aceasta ar fi putut să rămână una teoretică, de descifrat de către națiunile combatante și poate de către istorici, experți militari și de către „capetele vorbitoare” de la televizor sau de boții inteligenți de pe social media, așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori cu evenimente geopolitice demne de știri, dar irelevante economic la scală globală.

Conflictul actual din Orientul Mijlociu nu este însă unul ușor de ignorat, pentru că acesta a căpătat deja particularitatea nocivă că unul din fronturile sale deschise în mod intenționat îl reprezintă punctul nevralgic al sistemului energetic global, respectiv furnizarea de țiței, gaze naturale și alte produse derivate de către țările din Golful Persic. Practic, blocarea strâmtorii Ormuz și afectarea unor elemente de infrastructură energetică din regiunea Golfului echivalează momentan cu un veritabil șoc al prețurilor petrolului și gazelor naturale, asemănător șocurilor din anii 1973 și, respectiv, 1978-79, denumite astfel datorită caracterului lor surprinzător, dar mai ales din cauza impactului economic supradimensionat. Ca să înțelegem că avem de-a face cu un impact potențial major și de data aceasta, e suficient să urmărim declarațiile și acțiunile Agenției Internaționale a Energiei (IEA), care a caracterizat provocările actuale de pe piața petrolului ca fiind „fără precedent ca amploare”³, ceea ce a dus la decizia eliberării celei mai mari cantități de țiței din toate timpurile din rezervele strategice ale organizației, respectiv de 400 de milioane de barili.

Dar conflictul actual din Orientul Mijlociu mai are și o altă particularitate, și anume că de la izbucnirea sa, senzația și așteptarea noastră, a occidentalilor, a fost aceea că vom asista la un conflict de durată scurtă, la fel ca și în cazul altor mini-crize iscate sub președinția lui Donald Trump (exemple: sperietoarea tarifelor de import din „Ziua Eliberării”, care a durat o săptămână, războiul de 12 zile tot cu Iranul din vara anului trecut sau capturarea-fulger a președintelui venezuelean de la începutul acestui an). Din perspectivă tot occidentală, această așteptare nu era una naivă, pentru că ea era susținută nu doar de declarațiile oficiale ale administrației americane, cât mai ales de conștientizarea faptului că o implicare americană într-un război prelungit în Orientul Mijlociu nu avea și nu are o susținere politică nici în SUA și nici în rândul aliaților americanilor; de altfel, alegerile parțiale pentru Congresul american din acest an ar fi trebuit să reprezinte o constrângere obiectivă și rațională suficient de puternică pentru a împiedica o aventură „orientală” prelungită. Dacă însă traiectoria actuală de escaladare a conflictului din Iran nu va fi curmată în curând, vom fi poate nevoiți să uităm de argumentații și scenarii „obiective” dar scolastice și să ne întoarcem la înțelepciunea din popor, căci aforisme precum „viața bate filmul” (mai ales american) sau „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg” par să descrie mai bine derularea evenimentelor de până acum.

Chiar dacă deslușim de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, asta nu înseamnă și că putem prezice ce se va întâmpla de aici încolo. „Războiul este domeniul incertitudinii”, spunea generalul și autorul Karl von Clausewitz, iar pentru economiști extinderea „teritoriului” acestuia pe tărâmul energetic global și, implicit, pe cel al economiei globale, creează premise incerte și intervale de incertitudine extrem de ample pentru orice prognoze de variabile economice, așa cum au recunoscut-o și bancherii centrali din SUA și din Zona Euro săptămâna trecută când au avut ocazia de face publice evaluările lor. În teorie, impactul unui șoc al prețului petrolului este unul fără echivoc nociv, căci acesta duce în mod invariabil la o creștere de costuri pentru cvasi-totalitatea agenților economici, inducându-le o reacție combinată de reducere a producției de bunuri și/sau servicii și de creștere a prețurilor acestora (ceea ce face de altfel ca un astfel de șoc să fie încadrat în categoria așa-numitelor șocuri de ofertă). În practică, impactul economic real depinde de amplitudinea și de persistența creșterii de preț a petrolului și a altor materii prime derivate, însă „ceața războiului” face ca, în faza declanșării șocului, acestea să fie necunoscute. De aceea, așa cum noi oamenii reacționăm la o amenințare prin triplul mecanism descris în psihologie drept cei 3F din engleză – fight (luptă), flight (fugi) sau freeze (îngheață/ încremenește) – la fel și reacția corpului economic la un șoc energetic este una instinctivă. Spre exemplu, că tot am vorbit de bancherii centrali, aceștia adoptă în primă instanță metoda „înghețului”, căci inflația și recesiunea sunt ambele riscuri valide care pot fi combătute de o bancă centrală, dar prin metode diametral opuse (de exemplu, recesiunea prin reduceri de dobândă, iar inflația prin majorarea aceleiași dobânzi). Până ca ceața războiului să se risipească, o „paralizie” de decizie de politică monetară poate fi o abordare mai înțeleaptă decât o „luptă curajoasă” care poate însă crea victime colaterale majore în economie: spre exemplu, o majorare consistentă a dobânzii menită a combate inflația poate dubla efectul recesionist al majorării prețului energiei și combustibililor, și, invers, o reducere prea rapidă a dobânzii poate alimenta avântul inflației prin propagarea mai amplă a impulsului inflaționist al scumpirii energiei și combustibililor.

Un alt tip de reacție, aceea de „luptă”, pare mai probabil să fie, dacă nu adoptată, atunci cel puțin mimată instinctiv de politicienii guvernanți, căci aceștia sunt considerați responsabili de managementul economiei țării și de găsirea soluțiilor pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populației. Fiind vorba de reacții instinctive, măsuri de tipul plafonării prețurilor, reducerii impozitelor sau acordării de subvenții sunt adoptate de obicei cu aplicare imediată. Impactul economic pe termen mediu și lung al acestora este însă adesea ignorat, neținându-se cont de capcana populismului, care face ca măsurile inițiate cu caracter temporar să se prelungească dincolo de „perioada de garanție” a eficacității lor economice⁴. Pe termen mediu și lung, problema prețului energiei poate fi rezolvată în mod sustenabil doar prin investiții în capacități de producție, stocare și transport, investiții care ar trebui finanțate tocmai din resursele companiilor private sau ale bugetului public care sunt utilizate pentru finanțarea măsurilor temporare de atenuare a șocului inițial al prețului petrolului, asta bineînțeles dacă sistemul public sau cel privat nu dețin alte rezerve de finanțare – ceea ce azi nu este cazul României.

În fine, reacția „fugi” pare să fie în general cea mai plauzibilă pentru mare parte a populației și a agenților economici, mai ales dacă includem sub pălăria acestui concept și comportamente de tipul creșterii economisirii, amânării sau renunțării la proiecte de investiții, creării de rezerve sau stocuri de materii prime și combustibili (vestitele cozi de la benzinărie) și, în general, fuga de risc și mutarea sau menținerea activelor și afacerilor la adăpost. Și în acest caz însă, reacția instinctivă poate să fie înșelătoare, mai ales dacă ea se traduce prin „lichidări” de active la prețuri discountate, adesea generatoare de pierderi ce nu vor putea fi recuperate niciodată.

„Lupta” cu efectele șocului actual al creșterii masive a prețului energiei, combustibililor și a altor materii prime afectate de blocarea tranzitului prin strâmtoarea Ormuz este așadar una extrem de dificilă, pentru că nu ne „batem” doar cu impactul economic, ci, adesea, și cu propriile instincte de supraviețuire. Oamenii inteligenți au însă această capacitate uimitoare de a învăța, de a se adapta și de a previziona diverse scenarii ale viitorului. Asta ne face mai puțin „expuși” la a repeta greșelile trecutului și mai dispuși să recunoaștem tipare de evoluție și să ne temperăm reacțille instinctive. Astfel, actuala „criză” diferă de șocurile prețului petrolului din anii 1970, de cele induse de izbucnirea altor războaie din Golful Persic⁵ sau de cel de după invadarea Ucrainei de acum 4 ani nu doar din perspective economice obiective⁶, ci, în opinia mea, și prin moderația reacțiilor adoptate până acum de populație, agenți economici și, mai ales, investitori. Dacă în cazul celor dintâi, putem măsura această reacție doar subiectiv și indirect, prin lipsa evidenței unor convulsii majore (ceea ce poate foarte bine să ne creeze o percepție greșită), în cazul investitorilor avem în față evoluțiile diverselor prețuri ale activelor de pe diverse piețe financiare. Iar aceste evoluții au fost, fără îndoială, de factură similară celor din 2022, când sub impactul unui șoc al prețurilor materiilor prime, atât prețurile acțiunilor, cât și cele ale obligațiunilor au scăzut de teama combinată a accelerării inflației și a apariției recesiunii (a se vedea Graficul 1).

Grafic 1: Evoluția unui indice de acțiuni globale (MSCI World All-Countries) și a unuia de titluri de stat americane (indicele ICE BofA Us Treasury index)