Autor: Horia Braun Erdei, CEO Erste Asset Management
O vorbă populară spune că „suma viciilor rămâne constantă”. Carevasăzică, spre exemplu, dacă te lași de fumat, o să mănânci mai mult și o să te îngrași, dacă te lași și de mâncat, o să devii ursuz și morocănos sau o să cazi în alte ispite, ș.a.m.d. E o glumă, evident, dar ca orice vorbă de duh care a devenit „virală” în conștiința populară, există acolo un substrat de înțelepciune. Nu sunt eu un expert în interpretarea unor astfel de expresii, însă suspectez că un fel de a privi lucrurile este că există un echilibru în lumea asta și în fiecare individ, care se manifestă și la nivel fizic, dar și la nivel psihic, iar așa-numitele „vicii”, în doze mici și controlate, vin să contrabalanseze sau să compenseze alte dezechilibre fizice și/sau psihice cronice, cum ar fi, spre exemplu, stresul zilnic de la job sau din alte interacțiuni sociale1.
Acest principiu al compensării unor excese prin alte excese nu este deloc străin nici corpului macroeconomic. Să luăm, spre exemplu, deficitul extern al României: conform unei identități macroeconomice de bază, valoarea deficitului de cont curent al balanței de plăți (denumirea „oficială” a deficitului extern) este egală cu diferența dintre investiții și economii la nivel macroeconomic. La rândul lor, economiile reprezintă diferența dintre ceea ce produce economia (PIB-ul) și ceea ce consumă populația și Guvernul. Cu alte cuvinte, dezechilibrul extern al țării noastre măsoară excesul nostru de investiții și consum vizavi de ce reușim să producem, ceea ce, în vorbe populare, măsoară cu cât ne întindem mai mult decât ne ajunge plapuma. Acest exces se manifestă și pecuniar, ca o diferență între veniturile încasate și cheltuielile efectuate, diferență care poate exista doar dacă este finanțată, iar această finanțare se poate face prin acumularea de datorie (de exemplu, obligațiuni emise de Statul Român sau de companii românești către investitori străini), prin aport de capital (de exemplu, investiții străine directe), prin donații sau granturi (de exemplu, fonduri europene nerambursabile), respectiv din rezervele acumulate în trecut (strict contabil, în cazul deficitului de valută, ar fi vorba de vânzări din rezerva internațională a Băncii Naționale a României).
Dacă vrem să săpăm mai mult pe urma deficitului extern, putem defalca economia între sectorul public și cel privat, iar cel din urmă între sectorul companiilor și cel al gospodăriilor populației. Astfel, la nivelul sectorului public, dezechilibrul se manifestă prin deficitul bugetar, care măsoară cu cât cheltuiește Statutul Român în ansamblul său în plus față de cât încasează din impozite, taxe și contribuții voluntare, inclusiv fonduri europene. Ca și deficitul extern, și cel bugetar trebuie finanțat, această finanțare realizându-se în general prin acumulare de datorie publică (prin emisiuni de obligațiuni interne și externe, dar și prin contractarea de împrumuturi, de exemplu, de la organisme financiare internaționale precum FMI sau Banca Mondială), și rareori prin vânzarea de active ale statului (de exemplu, privatizări ale companiilor cu capital de stat). În fine, la nivelul sectorului privat, comparând consumul și investițiile realizate de populație și de firme cu veniturile nete de impozite și taxe, vom obține un surplus sau un deficit aferent.
Grafic 1: Excedentul/ deficitul de finanțare al diverselor sectoare instituționale din România în ultimii 20 de ani (milioane EUR)
Sursa datelor: Eurostat
Graficul 1 ilustrează evoluția „exceselor” economiei României din ultimii 20 de ani2. Cifrele spun de altfel și povestea economiei noastre din ultima perioadă: ca populație, cheltuim mai mult decât ne permitem de fapt în baza veniturilor pe care le încasăm3. Ca stat, până anul trecut, o luasem razna cu totul: necesarul de finanțare din anul 2024 a fost de 33 de miliarde de euro, aproape de 3 ori mai mare decât în 2009, anul celei mai adânci recesiuni din ultimele două decenii. La nivel de companii (non-financiare și financiare), ar părea că stăm mai bine, existând un excedent de finanțare, însă acesta nu e suficient cât să acopere deficitele populației și sectorului public, și, în plus, maschează o altă problemă a companiilor românești, și anume lipsa de investiții suficiente.
De altfel, în baza „legii compensației”, investițiile mai firave ale sectorului privat au fost contrabalansate de o creștere mai vârtoasă a investițiilor publice, care, conform cifrelor publicate pe site-ul Ministerului Finanțelor, au urcat de peste 2,3 ori în ultimii 5 ani. Deci, o parte din deficitul nostru public vine totuși din investiții, multe dintre ele în infrastructură, deci cu impact productiv în viitor. Tot sectorul public (bugetar) a fost, de altfel, răspunzător și pentru echilibrarea parțială a balanței gospodăriilor populației, care a fost afectată semnificativ de puseul inflaționist din anul 2022, majorările de salarii și de pensii publice compensând o bună parte din deteriorarea puterii de cumpărare, cu prețul însă al deteriorării bugetului public (Remember, viciile se transformă, dar nu dispar...).
Legea compensării poate fi însă privită nu doar din unghiul în care statul compensează o parte din deficiențele sectorului privat, ci și din partea cealalaltă, din care statul acaparează tot mai mult din resursele societății, lăsând capitaluri și forță de muncă mai puține disponibile ca sectorul privat să se dezvolte. Asta pentru că, pe de o parte, deficitul ridicat și necesitatea finanțării sale induce o „foame” de finanțare a statului, care plătește dobânzi ridicate investitorilor în titluri, redirecționând o bună parte din resursele financiare ale publicului local dinspre finanțarea întreprinderilor private. Acest fenomen este etichetat în engleză prin termenul de ”crowding out”. Un fenomen similar se întâmplă și în piața muncii, căci aparatul statal acumulează o proporție importantă (probabil între 20%-25%) din totalul angajaților (oficiali) din economie, iar nivelul relativ ridicat al salariilor din sectorul public sau cel puțin ritmul ridicat al creșterii acestor salarii a făcut ca sectorul privat să țină pasul cu greu și să piardă personal, câteodată valoros, în favoarea sectorului public.
Există sâmburi de adevăr pentru ambele puncte de vedere („statul ajută și compensează” versus „statul acaparează – și, în bună măsură, irosește – toate resursele”) și probabil că, discutându-le mai profund, am intra pe tărâmul ideologiilor și credințelor politice (Stânga versus Dreapta politică). Nu îmi propun acest lucru și nici să vă mai plictisesc cu teorie macroeconomică seacă înainte de Sărbători. Aș îndrăzni însă să privesc puțin în viitor, căci mi se pare interesant să speculăm puțin despre ce se va întâmpla în cazul mult anticipatului proces de ajustare bugetară (adică, de reducere a deficitului bugetar) care a fost demarat deja și care va trebui să continue în perioada imediat următoare, dacă nu vrem să intrăm în vizorul „justițiarilor pieței de obligațiuni” (în engleză, bond vigilantes), adică a investitorilor scrupuloși și sofisticați care finanțează azi, în mare măsură, deficitele nu numai ale României, ci și ale altor state (inclusiv SUA, Marea Britanie, Franța sau Japonia) cu nevoi mari de finanțare.
Astfel, dacă nevoile recurente ale statului vor începe să se diminueze treptat, se poate întâmpla unul din 3 scenarii. În primul, se reduce nevoia de finanțare a întregii economii (viciile noastre dispar încetul cu încetul), proces care implică însă, din păcate, o încetinire și mai drastică a creșterii economice, dacă nu chiar o recesiune; un proces, așadar, dureros, așa cum e renunțarea la orice viciu. În al doilea scenariu, nevoia de finanțare a țării scade mai puțin, pentru că va crește în compensație nevoia de finanțare a populației. Asta înseamnă o relansare a consumului și/ sau a investițiilor nefinanciare (de exemplu, imobiliare) ale populației, finanțate eventual de sectorul bancar, care va avea resurse ceva mai mari eliberate în baza unor achiziții mai reduse de titluri de stat. Un al treilea scenariu presupune tot că nevoia de finanțare externă a României se ajustează mai lent, pentru că, în paralel cu reducerea nevoii de finanțare a sectorului public, sectorul companiilor preia din resursele eliberate și începe să investească mai puternic în extinderea afacerilor proprii.
Desigur că scenariul ce se va desfășura în continuare va depinde mult și de genul de măsuri de ajustare bugetară ce vor mai fi luate, însă, chiar și din retorica guvernamentală actuală, pare clar că ultimul scenariu este de departe cel mai dezirabil pentru dezvoltarea sustenabilă a economiei. Pentru ca el să se întâmple însă, e nevoie ca antreprenorii să „păcătuiască” mai mult, căzând în „viciul” supraîncrederii în forțele proprii, al viselor greu de împlinit și adesea al curajului considerat de alții nesăbuit. Legea compensației aplicată în viitor spune însă că, pentru unii, poate nu chiar puțini, „viciul” supra-încrederii se va transforma în „virtutea” progresului.
Să aveți parte de Sărbători fericite și să nu ezitați niciodată să vă încredeți în forțele proprii!
____________________
1 De dragul transparenței, dar și al autocompătimirii prin autoflagelare, admit că, în cazul meu, viciile repetate care contrabalansează stresul pe care îl resimt se manifestă prin mâncatul excesiv și consumul mare de cafea.
2 Pentru cifre complete, puteți consulta datele aferente conturilor naționale sectoriale ale României furnizate de Eurostat: puteți regăsi un snapshot al tabelelor de intrări-ieșiri aici: Sequence of accounts by institutional sector
3 Asta nu e este însă doar vina noastră, căci cheltuielile ne sunt afectate semnificativ și de creșterile de prețuri, și, deci, de inflație, și nu doar de nevoile noastre aparent infinite.
Prezentul material reprezintă doar un punct de vedere personal al autorului și nu poate fi asimilat în niciun fel și nu reprezintă poziția oficială a grupului BCR (sau a grupului Erste).
Acest material are un caracter pur informativ și nu reprezintă o recomandare pentru produse și investiții în instrumente financiare sau o ofertă pentru a contracta produsele sau servicii de investiții financiare la care acest material sau punct de vedere se referă. Orice referință la o cotație sau preț din prezentul material în legatură cu un produs/serviciu este doar opinia personală a autorului și nu reprezintă o ofertă indicativă din partea grupului BCR sau Erste sau o recomandare din partea acestora.
Atragem atenția asupra faptului că investițiile în instrumente financiare sunt supuse unor riscuri cum ar fi, riscul general de piață, riscuri legate exclusiv de emitent precum poziția sa financiară sau rezultatele din operațiuni, riscul legat de fluctuaţia preţurilor pieţei ce poate genera situații precum devierea prețului unor instrumente structurate comparativ cu activul suport, incertitudinea dividendelor, a randamentelor și/sau a profiturilor, fluctuația cursului de schimb.
De asemenea, aveți în vedere faptul că performanța anterioară a instrumentelor financiare nu reprezintă o garanție în ceea ce privește performanța lor viitoare. Nicio asigurare nu poate fi dată referitor la randamentul favorabil al portofoliului de instrumente financiare sau al unui emitent descris în prezentul raport. Există posibilitatea ca, datorită unor factori diverși, proiecţiile să nu fie atinse. Cauzele pot fi: volatilitatea nelimitată a pieței, volatilitatea sectorului, acțiuni ale corporațiilor, imposibilitatea accesului la informații complete sau corecte.